O analiză recentă publicată de FMI demonstrează că accesul la piețele financiare internaționale și la creditele bilaterale nu reprezintă o garanție pentru modernizarea economiilor emergente. Deși împrumuturile externe sunt utilizate pentru finanțarea infrastructurii critice și accelerarea acumulării de capital, realitatea economică arată că acestea pot duce doar la acumularea unor datorii suverane masive. Studiul subliniază că simpla relaxare a restricțiilor de finanțare externă nu asigură o creștere durabilă în absența unor instituții publice robuste.
Cercetarea a fost realizată pe baza datelor privind relațiile de creditare bilaterală din 134 de țări emergente, acoperind o perioadă de peste cinci decenii, între 1970 și 2023. Economiștii au utilizat o tehnică avansată pentru a izola efectul cauzal al creditului extern, descompunând fluxurile financiare în șocuri globale, factori specifici debitorilor și șocuri exogene de ofertă. Această metodă a permis evaluarea impactului macroeconomic direct al accesului facil la banii străini, eliminând distorsiunile cauzate de perioadele de criză sau stres fiscal.
Influxul masiv de capital extern poate declanșa dezechilibre macroeconomice care afectează direct sectorul privat. Pe lângă lipsa impactului asupra creșterii, intrările mari de valută și presiunile inflaționiste erodează competitivitatea sectoarelor orientate spre export. În același timp, creșterea cererii interne și a cheltuielilor publice alimentează un val accelerat de importuri. Statul absoarbe resursele din economie, ceea ce duce la creșterea costurilor și la un fenomen de contracție a investițiilor private.
Utilizarea indicelui de risc politic ICRG evidențiază o divergență profundă între economiile cu instituții puternice și cele cu instituții slabe. În țările cu birocrație profesionistă, creditul extern generează investiții productive și permite înlocuirea împrumuturilor interne scumpe, reducând presiunea pe piața locală. În schimb, în economiile cu instituții slabe, banii sunt absorbiți de consumul curent și de importuri, iar investițiile eșuează din cauza administrării defectuoase, rezultând o scădere a productivității.
Profilul creditorului influențează semnificativ rezultatele economice ale împrumuturilor. Creditorii bilaterali guvernamentali tind să finanțeze expansiuni fiscale care cresc datoria fără a îmbunătăți productivitatea pe termen lung. Creditorii privați generează reacții mai favorabile asupra PIB-ului, însă acest efect este concentrat doar în țările cu un cadru instituțional solid. Creditorii multilaterali, precum băncile de dezvoltare, sunt asociați cu o acumulare mai moderată a investițiilor publice de anvergură.
În contextul actual, stabilitatea instituțională rămâne un factor critic pentru gestionarea riscurilor financiare. Deciziile economice de astăzi influențează direct viitorul național, iar lipsa unor reforme profunde în managementul investițiilor publice poate transforma datoria externă într-o problemă de gestionare pe termen lung. Întărirea capacității instituționale a statului nu este un obiectiv opțional, ci o precondiție necesară pentru ca fondurile împrumutate să construiască valoare economică reală.