Concordatul preventiv rămâne un instrument de restructurare subutilizat în România, în ciuda faptului că legislația națională este aliniată la standardele europene. Deși prin Legea nr. 216/2022 s-au transpus principiile Directivei (UE) 2019/1023 pentru a încuraja restructurarea timpurie a companiilor viabile, utilizarea acestui mecanism este mult mai scăzută decât în țări precum Franța, Germania, Țările de Jos sau Italia. Scopul principal al acestui proces este de a permite afacerilor să depășească dificultățile financiare înainte de insolvență.
Datele furnizate de ONRC arată o evoluție semnificativă în primele cinci luni ale acestui an, când au fost deschise 80 de proceduri de concordat preventiv, un număr cu 158% mai mare decât în perioada similară din 2025. Totuși, raportul dintre tipurile de proceduri rămâne critic, deoarece din 100 de proceduri de insolvență deschise, doar trei sunt de tip concordat preventiv. Această statistică sugerează că problema principală nu este cadrul legislativ, ci gradul de utilizare efectivă a acestui instrument de management al riscului.
Analizele indică faptul că multe dintre procedurile de concordat preventiv sunt respinse de către judecătorul sindic, ceea ce denotă o pregătire insuficientă a cererilor. În cazul în care procedurile sunt deschise, doar o mică parte se finalizează cu succes, marea majoritate a debitorilor ajungând în final în insolvență. Această situație este cauzată adesea de planuri de reorganizare care nu sunt sustenabile sau de lipsa ajustării modului de operare a afacerii pentru a asigura o eficiență economică reală.
Există mai mulți factori care explică reticența în utilizarea acestui mecanism în România, inclusiv lipsa unei culturi a restructurării preventive și informarea insuficientă a antreprenorilor. Companiile tind să acționeze abia când blocajele de lichiditate devin acute, ceea ce limitează opțiunile de redresare și crește costurile economice. În plus, dificultatea de a negocia cu creditorii fiscali și lipsa finanțării în timpul procesului de restructurare reprezintă obstacole majore pentru succesul planurilor de reorganizare propuse de debitori.
În economiile cu tradiție în restructurare, creditorii acceptă negocierile timpurii deoarece valoarea unei afaceri viabile depășește de obicei recuperarea obținută printr-un faliment. În România, restructurarea este încă percepută ca o etapă intermediară către insolvență, nu ca o alternativă preventivă. Lipsa de maturitate instituțională și procesul de consolidare a jurisprudenței, care a început efectiv abia din 2022, contribuie la o predictibilitate scăzută și la reticența creditorilor de a susține procese de restructurare complexe.
În contextul european, restructurarea preventivă este integrată în practicile financiare și bancare pentru a conserva valoarea economică. Deși nu există o statistică europeană unitară care să clasifice statele membre după numărul de restructurări raportate la insolvențe, consensul experților indică faptul că instrumentele preventive sunt esențiale pentru stabilitatea economică. România încearcă prin reformele legislative să se apropie de aceste modele de bune practici utilizate în economiile occidentale.