În septembrie 2008, sistemul financiar american a trecut printr-o etapă critică, marcată de nesiguranța piețelor și de eforturile politice de a evita un colaps economic total. După ce prima propunere de salvare a fost respinsă de Camera Reprezentanților, Congresul a fost forțat să revizuiască strategia pentru a oferi guvernului SUA puterea de a mobiliza până la 700 de miliarde de dolari pentru gestionarea crizei.
Prima tentativă de adoptare a planului de salvare a eșuat la votul din 29 septembrie, când propunerea a primit 228 de voturi pentru și 205 împotrivă. Reacția piețelor a fost imediată și severă, indicele Dow Jones închizând cu o scădere de 777,68 puncte, ceea ce a reprezentat o prăbușire de aproape 7%. Această scădere a fost cea mai mare înregistrată într-o singură zi, subliniind distanța dintre deciziile politice și consecințele economice imediate.
După cinci zile, pe 3 octombrie, Congresul a votat din nou, adoptând planul cu 263 de voturi pentru și 171 împotrivă. Președintele George W. Bush a promulgat legea, oferind Departamentului Trezoreriei autoritatea de a aloca fondurile necesare. Această decizie a venit într-un context de instabilitate extremă, în care Lehman Brothers depusese cererea de faliment, iar gigantul asigurări AIG se afla în pragul colapsului, necesitând o finanțare de urgență de 85 de miliarde de dolari din partea Rezervei Federale.
Strategia de intervenție s-a modificat semnificativ pe parcursul implementării, trecând de la achiziționarea de active problematice la sprijinul direct pentru bănci. Inițial, Trezoreria intenționa să cumpere active legate de credite ipotecare pentru a curăța bilanțurile instituțiilor financiare. Ulterior, accentul s-a mutat pe achiziționarea de acțiuni preferențiale și injectarea de capital, guvernul devenind practic acționar în băncile vizate. Pe 14 octombrie, s-a anunțat alocarea a 250 de miliarde de dolari pentru sprijinirea sectorului bancar american.
Deși plafonul de finanțare a fost stabilit la 700 de miliarde de dolari, sumele efective utilizate au diferit de acest prag simbolic. Când programele au fost finalizate, plățile totale au ajuns la 443,5 miliarde de dolari. Guvernul SUA a estimat că costul final al întregului program va fi de doar 31 de miliarde de dolari, deoarece o parte semnificativă din bani au fost recuperați prin rambursări și investiții, reducând astfel impactul net asupra bugetului de stat.
Aceste intervenții masive de tip bailout au generat dezbateri aprinse privind responsabilitatea fiscală și etica financiară. În perioada de criză, presiunea politică a crescut din cauza temerii alegătorilor ca aceștia să plătească pentru deciziile riscante luate de Wall Street. Întrebarea privind cine trebuie să suporte costul menținerii sistemului pe linia de plutire a rămas un punct central de conflict între necesitatea stabilității economice și protejarea contribuabililor.