Economia României se confruntă cu riscul unei tranziții către un model de tip „autoabsorbant”, în care resursele necesare dezvoltării viitoare sunt consumate pentru a acoperi nevoile imediate. Adrian Vascu explică acest fenomen prin metafora unui arbore care își consumă propriul rod pentru a supraviețui secetei. Într-un context în care creșterea economică s-a oprit, iar activitatea a cunoscut perioade de contractare, statul încearcă să corecteze dezechilibrele bugetare folosind resursele generate de cetățeni și firme.
Procesul de autoabsorbție afectează în primul rând veniturile gospodăriilor prin creșterea taxelor și a prețurilor. Când costurile cresc mai rapid decât veniturile, puterea de cumpărare scade, iar capacitatea de economisire este compromisă. Această presiune fiscală se transmite și către sectorul de afaceri, unde profiturile disponibile pentru modernizare și salarii se reduc semnificativ. În acest scenariu, companiile amână investițiile, ceea ce duce la o slăbire a capacității de producție pe termen lung.
Un exemplu concret de presiune fiscală este reprezentat de prețul carburanților, unde acciza și TVA-ul sunt aplicate în lanț. La o cotă de TVA de 21%, o creștere a prețului unui litru de la 7,78 la 9,11 lei duce la o creștere a componentei TVA de la aproximativ 1,35 la 1,58 lei pe litru. Deoarece motorina este un cost esențial pentru transport și agricultură, scumpirea sa se reflectă în prețurile bunurilor, apăsând suplimentar asupra întregului sistem economic.
Riscul major constă în consumarea „sămânței”, adică a investițiilor în tehnologie, utilaje și capital uman. Dacă regulile fiscale devin imprevizibile, firmele nu doar amână deciziile de expansiune, ci își pierd încrederea în mediul de afaceri local. Această tendință poate crea un cerc vicios: activitatea redusă încetinește creșterea bazei de impozitare, iar statul poate răspunde prin noi presiuni asupra aceleiași baze deja slăbite, accelerând procesul de autoabsorbție.
Pentru a evita acest scenariu, Adrian Vascu propune patru direcții strategice pentru gestionarea resurselor. Primul pas este eliminarea structurilor administrative suprapuse și a cheltuielilor ineficiente. Ulterior, se impune combaterea evaziunii fiscale și digitalizarea ANAF pentru a colecta corect taxele existente fără a crea noi impozite. În final, fondurile europene și investițiile publice trebuie orientate către infrastructură și energie, asigurând astfel o „irigare” reală a rădăcinilor economice.
Consolidarea fiscală este necesară pentru reducerea deficitului, însă aceasta trebuie realizată fără a compromite elementele de bază ale producției. O economie sănătoasă depinde de capacitatea de a menține investițiile și consumul într-un echilibru care să permită creșterea viitoare. Dacă stabilitatea bugetară este obținută exclusiv prin slăbirea capacității de economisire și a investițiilor, riscul de a transforma reducerea deficitului într-un mecanism de autoabsorbție rămâne ridicat.