Industria metalurgică din România traversează o perioadă critică, fiind pusă în fața a două scenarii distincte care vor depinde de deciziile primilor ani. Într-un context în care Uniunea Europeană prioritizează tranziția către o industrie curată și autonomă din punct de vedere strategic, țara poate alege fie să rămână un exportator de valoare brută și importator de produse finite, fie să devină un producător regional competitiv de metale cu emisii reduse de carbon.
Lipsa unor măsuri concrete de sprijin corelate cu prioritățile Pactului pentru o Industrie Curată ar putea duce la continuarea declinului industrial. Pentru a evita acest proces, este esențială asigurarea energiei la prețuri competitive, accesul la finanțare și securizarea materiilor prime critice. De asemenea, este necesară scurtarea lanțurilor de aprovizionare și garantarea unei cereri predictibile pentru produse metalurgice fabricate în Europa, astfel încât investițiile în tehnologii curate să rămână fezabile și bancabile.
Sectorul aluminiului prezintă semnale mixte, în timp ce producția de oțel primar este într-o situație dificilă. ALRO Slatina, principalul producător primar de aluminiu și cel mai mare consumator de energie electrică, a raportat o creștere a producției primare de 5% față de anul anterior, impulsionată de cererea din industriile de apărare și aerospațială. În schimb, Liberty Galați, singurul producător de oțel primar de pe plan național, se confruntă cu incertitudine după intrarea în insolvență în 2025 și lipsa ofertelor în cadrul licitațiilor internaționale.
Producătorii de oțel secundar au reușit însă o evoluție prin investiții în retehnologizare și energie regenerabilă. Printre companiile relevante se numără ArcelorMittal (Hunedoara), Tenaris Silcotub (Călărași), care a achiziționat Artrom Steel Tubes (Reșița), și AFV Beltrame Group, proprietarul combinatelor Donalam Târgoviște și Călărași. Un alt semnal important este achiziția combinatului Oțelul Roșu de către UMB Group, care a promis un plan de modernizare și decarbonizare pentru această facilitate aflată în faliment de mai mulți ani.
Industria cuprului rămâne marcată de o problemă structurală legată de prelucrarea materiei prime. Deși România deține rezerve considerabile de cupru, administrate de compania de stat Cupru Min, lipsa infrastructurii de prelucrare forțează exportul de minereu sau concentrat către țări precum China. Această situație transformă România într-un exportator de valoare brută și un importator de cupru procesat, pierzând astfel oportunitatea de a valorifica potențialul industrial local prin procesare internă.
Evoluția acestui sector strategic este strâns legată de implementarea inițiativelor europene precum Actul privind Accelerarea Industrială sau Planul de Acțiune pentru Energie la Prețuri Accesibile. Succesul transformării depinde de capacitatea de a integra aceste cadre în soluții concrete de modernizare, susținute de voință politică și de o strategie națională care să prioritizeze dezvoltarea infrastructurii pentru decarbonizare și accesul la energie electrică la prețuri accesibile.