O analiză realizată de asociația Energia Inteligentă relevă faptul că România nu a beneficiat de energie ieftină produsă din cărbune, ci de un sistem care a mascat o parte din costurile reale. În loc de prețuri scăzute, economia a suportat cheltuieli prin subvenții, ajutoare, ștergeri de datorii și investiții publice. Această strategie a menținut în funcțiune centrale îmbătrânite și mine decapitalizate, fără a construi la timp noi capacități de producție necesare.
În perioada 2005–2008, costul rămas în sarcina producătorilor, după sprijinul statului, putea apărea chiar sub prețul mediu al pieței. AEI explică faptul că acest fenomen a generat mitul unei energii interne și ieftine, distruse ulterior de politicile climatice europene. Totuși, diferența de cost nu a dispărut, ci a fost împinsă în afara facturii de energie, sub formă de arierate, datorii către buget, pierderi ale companiilor de stat și obligații de mediu amânate.
După anul 2013, costul pentru producătorii de energie pe cărbune a depășit constant prețul mediu angro, iar după 2018 această diferență a crescut abrupt. Deși prețul certificatelor de CO₂ a crescut de la aproximativ 95 lei/MWh în 2018 la 500 lei/MWh în 2022, AEI subliniază că acesta nu este singurul factor. Problemele structurale includ randamente energetice reduse, costuri mari de extracție a lignitului, echipamente îmbătrânite, mentenanță costisitoare și un număr de ore de funcționare în scădere.
Evenimentul energetic din 2022, în care prețul mediu al pieței a ajuns la aproximativ 1.131 lei/MWh, nu a demonstrat competitivitatea lignitului. În acea perioadă de criză, costul integral estimat al cărbunelui, fără ajutoare, era de aproximativ 1.320 lei/MWh. AEI precizează că piața a devenit anormal de scumpă, nu că energia din cărbune s-a ieftinit, iar strategia energetică nu poate fi bazată pe speranța unei crize permanente care să facă competitive cele mai scumpe capacități.
Analiza indică faptul că, în 2024, chiar și energia importată în orele mai scumpe este estimată sub costul cărbunelui susținut public. Pentru anul 2026, importul ar fi mai scump decât costul rămas producătorului după ajutoare, dar mult sub costul economic integral. România ar fi avut nevoie de centrale pe gaze, capacități de stocare și investiții hidroenergetice, însă a închis grupuri de producție înainte de a avea înlocuitorii funcționali.
Evoluția costurilor de producție și impactul reglementărilor europene asupra sectorului energetic reprezintă subiecte constante în analiza indicatorilor macroeconomici. În contextul actual, managementul costurilor de energie și securitatea aprovizionării rămân piloni critici pentru stabilitatea industriei și a comerțului. Dumitru Chisăliță, președinte AEI, concluzionează că România a amânat investițiile viitorului și acum plătește atât subvenția, cât și importul și incompetența.