România traversează o perioadă de dezechilibru comercial semnificativ, în condițiile în care aproximativ 72% din importurile de bunuri provin din statele Uniunii Europene. Deși deficitul comercial a înregistrat o ușoară scădere față de anul 2024, dependența de produsele externe rămâne o problemă structurală. Această situație apare în special în sectoarele unde țara deține capacități de producție, dar nu reușește să transforme resursele în produse cu valoare adăugată ridicată.
Sectorul agroalimentar reprezintă exemplul cel mai clar al acestui paradox economic, prin exportul de materii prime și importul de produse finite. România produce cantități considerabile de cereale, porumb și floarea-soarelui, însă valoarea economică se pierde deoarece aceste produse pleacă din țară fără procesare suficientă. În loc să exportăm produse procesate, importăm produse de panificație, carne procesată sau produse lactate cu valoare adăugată mare, deși avem producție internă de lapte și animale.
Un raport strategic publicat în 2025 subliniază că România dispune de capacități insuficiente de procesare și depozitare, ceea ce alimentează deficitul comercial. Lipsa de infrastructură modernă, precum abatoarele sau unitățile de refrigerare, limitează potențialul fermelor. În plus, pentru anumite categorii alimentare, precum carnea de porc, zahărul sau cartofii, gradul de acoperire a consumului din producția internă este sub pragul de 50%, conform analizelor privind autoaprovizionarea din 2026.
Capacitatea industrială a țării a suferit din cauza procesului de restructurare de după 1990, când numeroase fabrici au fost închise sau privatizate fără investiții. Deși integrarea în Uniunea Europeană a facilitat accesul la lanțuri de producție, în special în industria auto, multe companii locale nu au reușit să devină furnizori competitivi. Astfel, chiar și fabricile care operează în România sunt nevoite să importe componente, echipamente și materii prime de la furnizori externi.
Logistica și costurile de producție reprezintă alte bariere majore în calea dezvoltării producției locale. Pentru distribuitori, importul este adesea o soluție mai predictibilă decât aprovizionarea de la micii producători fragmentați, care nu pot garanta volume constante. În plus, incertitudinea fiscală, costurile ridicate ale energiei și dificultatea accesării finanțării împiedică investițiile pe termen lung în utilaje și automatizare, făcând importul mai ieftin decât producția internă.
Evoluția economică a regiunii este influențată de necesitatea interconectării infrastructurilor și a reglementărilor pentru reducerea decalajului dintre Est și Vest. În acest context, investițiile masive în infrastructură și tehnologie sunt esențiale pentru securitatea și stabilitatea economică. Pentru România, reducerea dependenței de importuri depinde de capacitatea de a construi un lanț economic complet, de la fermă până la raftul magazinului, asigurând stabilitate fiscală și predictibilitate pentru investitori.