Analiza evoluției costurilor energetice din România arată că energia produsă pe cărbune nu a fost niciodată ieftină, ci a fost prezentată ca fiind astfel printr-un sistem contabil și politic care a mascat o parte semnificativă din factură. În loc de un preț real, economia a suportat costurile prin trei mecanisme distincte: plata directă a prețului electricității, acordarea de subvenții și ajutoare statului, și suportarea costurilor pentru centrale îmbătrânite, mine decapitalizate și lipsa investițiilor în noi capacități.
În perioada 2005–2008, costul rămas în sarcina producătorilor, după aplicarea sprijinului statului, putea apărea chiar sub prețul mediu al pieței. Această situație a generat mitul unei energii interne ieftine, însă diferența de preț era transferată în afara facturii de electricitate. Aceasta includea arierate, datorii către buget, pierderi ale companiilor de stat, obligații de mediu amânate și costuri sociale, fiind de fapt suportate de contribuabilul român prin bugetul statului.
Din anul 2013, iluzia prețului scăzut a dispărut, deoarece costul rămâs producătorilor de energie pe cărbune, chiar și după ajutoare, depășește constant prețul mediu angro al energiei. După anul 2018, această diferență a crescut abrupt, fiind amplificată de prețul certificatelor de CO₂. Totuși, problema este structurală, deoarece România nu a modernizat la timp capacitățile și nu a înlocuit infrastructura veche, folosind ajutoarele publice doar pentru a cumpăra timp, fără a construi alternative competitive.
Chiar și în contextul crizei energetice din 2022, când prețul mediu al pieței a ajuns la aproximativ 1.131 lei/MWh, cărbunele nu a devenit competitiv. În acea perioadă, costul integral estimat al cărbunelui, fără ajutoare, era de aproximativ 1.320 lei/MWh. Situația a fost cauzată de o creștere anormală a întregii piețe, nu de o scădere a costurilor de producție interne. Astfel, strategia de a se baza pe crize pentru a face competitive cele mai scumpe capacități de producție este considerată nesustenabilă.
Impactul certificatelor de CO₂ este evident, însă nu este singurul factor. Prețul certificatelor a crescut de la aproximativ 95 lei/MWh în 2018 la 500 lei/MWh în 2022, coborând ulterior spre 330–350 lei/MWh în perioada 2024–2026. Totuși, chiar și fără aceste certificate, costul estimat al cărbunelui în 2026 ar rămâne cu aproximativ 130 lei/MWh peste media pieței, iar cu toate costurile incluse, diferența ar ajunge la circa 480 lei/MWh.
Eșecul strategic al României constă în faptul că statul a cheltuit resurse masive pentru conservarea trecutului, în loc să investească în centrale pe gaze, capacități de stocare sau investiții hidroenergetice. În prezent, țara plătește simultan pentru întreținerea capacităților vechi, certificatele de CO₂, ajutoarele acordate și energia importată, fără a obține beneficiile unei tranziții energetice reale. Cărbunele poate avea o valoare strategică de rezervă, dar aceasta trebuie măsurată și plătită transparent.