Sistemul energetic românesc a trecut printr-o transformare radicală, trecând de la o perioadă de consum reprimat și resurse abundente la o piață transparentă, dar vulnerabilă la variații. În perioada socialistă, România dispunea de o putere instalată de 22.479 MW, o valoare superioară celor 19.732 MW de astăzi, deși capacitatea efectiv utilizabilă era mult mai mică. Diferența majoră constă în faptul că, în trecut, crizele de energie erau ascunse prin decizii administrative, în timp ce astăzi, prețul fiecărui sfert de oră expune imediat orice deficit de producție.
În anii '80, sistemul funcționa într-un regim de avarie, deconectat de rețeaua interconectată a țărilor socialiste încă din 1981. Conducerea de la acea vreme a impus măsuri drastice, precum reducerea cu 50% a consumului de electricitate pentru populație și consumatorii non-industriali, fără anunțuri publice. În 1985, prin Decretul nr. 208, a fost instituit regimul militarizat în unitățile sistemului, într-un context în care resursele erau limitate, însă lipsa prețului pe carbon și abundența gazelor naturale extrase intern susțineau o industrie masivă.
În prezent, peisajul energetic este marcat de scăderea capacității termice pe cărbune, care în iulie 2026 a ajuns la doar 1.600 MW, de două ori mai puțin decât în ultimii patru ani. Deși parcurile fotovoltaice și prosumatorii au crescut semnificativ, aceștia produc energia în principal la prânz, nu în orele de vârf de seară. Această lipsă de capacitate de bază pentru intervalul 19-23 este compensată prin importuri sau centrale pe gaze, care sunt însă mult mai scumpe din cauza costurilor cu certificatele de emisii de carbon.
Costul carbonului a schimbat complet aritmetica producției, cu certificatele cotate în septembrie 2026 la aproximativ 86 de euro pe tonă. Pentru o centrală pe lignit, acest cost adaugă între 86 și 103 euro la fiecare MWh produs, o povară inexistentă în epoca socialistă. Astfel, piața actuală, cuplată cu cea europeană, stabilește prețurile în funcție de oferta cea mai scumpă necesară pentru acoperirea cererii, făcând ca orice perioadă de secetă sau scădere a producției să fie imediat vizibilă în facturile consumatorilor.
Transparența fluxurilor și datele publicate de OPCOM transformă orice creștere de preț într-o știre de impact, spre deosebire de tăcerea impusă prin decrete în trecut. În 1989, gospodăriile consumau doar 6% din electricitate, însă în 2024 ponderea lor a crescut la aproape o treime din consumul final. Această schimbare de priorități, de la protejarea industriei la asigurarea consumului casnic, face ca orice gestionare a riscurilor să fie supusă unui control public intens și unei dezbateri economice constante.
Sistemul energetic modern funcționează într-un cadru de reglementare europeană, unde prețul este dictat de cerere și ofertă la intervale de 15 minute. Această structură de piață, deși oferă transparență, impune necesitatea unor investiții masive în capacități de stocare și flexibilitate pentru a evita volatilitatea extremă. În prezent, discuțiile privind utilizarea dividendelor de la companii precum Hidroelectrica pentru finanțarea unor noi capacități de stocare sunt esențiale pentru stabilitatea prețurilor pe termen lung.