Europa accelerează procesul de renunțare la combustibilii fosili, precum cărbunele, petrolul și gazele, în încercarea de a reduce dependența de resursele importate. În acest context, Germania a devenit a treia țară europeană care a elaborat o strategie națională pentru eliminarea treptată a acestor resurse. România urmează deja un drum similar, având un calendar stabilit pentru eliminarea cărbunelui și a lignitului din mixul energetic național.
Germania a stabilit în planul său național renunțarea la combustibilii fosili până în anul 2045, punând accent pe dezvoltarea surselor regenerabile și pe electrificarea transportului. Franța vizează anul 2050 ca termen limită, cu închiderea ultimelor două centrale pe cărbune prevăzută până în 2027. Țările de Jos au prezentat un plan de tranziție, deși nu au stabilit o dată obligatorie pentru eliminarea completă a combustibililor fosili din sistemul lor.
România deține un calendar propriu pentru eliminarea treptată a producției de energie bazată pe cărbune și lignit, conform planurilor asumate prin PNRR. Obiectivul principal este eliminarea completă a cărbunelui din sectorul energetic până în anul 2032, proces care a fost deja demarat. Comisia Europeană indică faptul că România a dezafectat deja o capacitate de producție de 1.695 MW pe bază de cărbune în cadrul reformelor asumate.
Înlocuirea capacităților pierdute presupune dezvoltarea accelerată a energiei eoliene și solare, dar și investiții masive în rețelele electrice și sisteme de stocare. Construirea de parcuri fotovoltaice nu este suficientă fără capacitatea de a transporta și stoca energia atunci când producția regenerabilă este scăzută. România trebuie să asigure stabilitatea sistemului prin rețele mai puternice, capabile să gestioneze variațiile de producție cauzate de vânt sau soare.
Comisia Europeană a semnalat că traseul României până în 2032 nu este descris suficient de clar, lipsind etapele detaliate pentru retragerea capacităților. Dezvoltarea energiei regenerabile se confruntă cu obstacole precum procedurile de autorizare, incertitudinea legislativă și nevoia de investiții în infrastructura de transport. Fără modernizarea rețelelor electrice, noile capacități de producție nu vor putea fi integrate suficient de rapid în sistemul energetic național.
Această tranziție reprezintă o provocare structurală majoră pentru întreaga Europă, necesitând nu doar închiderea centralelor, ci și construcția de noi infrastructuri. Succesul depinde de viteza cu care noile capacități vor prelua rolul resurselor fosile pentru a menține stabilitatea energetică. În timp ce Germania și Franța au ținte pe termen lung, România se confruntă cu un termen mult mai scurt pentru transformarea sectorului său energetic.