Antreprenorii români care dețin companii stabile, înființate acum 20-30 de ani, devin țintele principale ale fondurilor de investiții și ale investitorilor strategici. Aceștia caută afaceri care au supraviețuit pe piață, posedă o bază solidă de clienți și generează profituri constante, fără a fi supraîndatorați. Totuși, în ciuda cererii ridicate, oferta de companii de calitate rămâne limitată pe piața de fuziuni și achiziții.
Pe piață există o disponibilitate financiară semnificativă pentru achiziții, susținută de fonduri masive. Doar prin intermediul PNRR sunt disponibile 400 de milioane de euro, la care se adaugă o contribuție de 400 de milioane de euro din partea partenerilor fondurilor de investiții, totalizând 800 de milioane de euro. La aceste sume se adaugă resursele altor fonduri de investiții, investitorii strategici și liniile de credit speciale oferite de bănci pentru achiziția de companii.
Lipsa de ofertă este cauzată de faptul că multe companii disponibile sunt supraîndatorate sau activează într-un mediu extrem de concurențial. În cazul afacerilor sănătoase, prețul cerut de proprietari depășește adesea multiplii de piață acceptabili. Bogdan Mugescu, consultant la Atheneum Advisors, explică faptul că un antreprenor care încasează 1-2 milioane de euro profit anual nu are un motiv economic real să vândă. Dacă un cumpărător ar oferi doar 5-6 milioane de euro, suma ar fi recuperată în doar 2-3 ani de funcționare fără eforturi suplimentare.
O altă barieră în calea vânzărilor este rezistența la schimbare și dorința de a menține un stil de viață confortabil. Pe lângă profitul oficial, fondatorii beneficiază de câștiguri informale care asigură traiul familiei, achiziția de imobiliare sau terenuri. Aceștia nu sunt dispuși să intre într-un nou ciclu de creștere accelerată cerut de investitori, deoarece acest proces implică eforturi intense și riscuri. Fondatorii preferă să își conserve poziția actuală în condiții economice, politice și geopolitice ostile, evitând expansiunea.
Problema succesiunii și a managementului extern complică și mai mult situația pe termen lung. Urmașii nu manifestă interes pentru continuarea afacerilor părinților, considerând procesul prea solicitant, iar atragerea unui management extern este dificilă deoarece proprietarii nu vor să cedeze controlul. Bogdan Mugescu menționează că antreprenorii români nu au în ADN dorința de expansiune pe piețe externe, spre deosebire de competitorii din Ungaria, Polonia, Cehia sau Ucraina. Mulți preferă să își extragă profitul decât să reinvestească în consolidarea pieței.
Evoluția afacerilor românești pare să treacă printr-o fază de tranziție de la modelul de creștere american la cel european. În ultimii 20 de ani, dezvoltarea a fost bazată pe un model de expansiune exponențială, dar acum apare o stare de burghezie care favorizează conservarea activelor. În loc să riște capitalul în noi afaceri, fondatorii tind să își direcționeze sumele către active imobiliare sau financiare, preferând stabilitatea unui business care generează fluxuri de numerar constante în detrimentul riscurilor unei creșteri agresive.